Un doliu nu vine niciodată singur. Imagini se întrepătrund în mintea ta. Vocile lor se amestecă și îmbrățișările se simt azi doar în amintiri. Ți se strânge tot corpul. Îți bubuie inima și îți vine să strigi. Să strigi toată durerea din tine. Poate așa se întorc.
Sau poate ți-e mai bine acum. Chiar dacă lipsa doare. Dar aceeași lipsă lasă în tine spațiu de creștere. Îți simți eliberarea. Și vina că simți așa. Ca o trădare lor. Dar și ca o apropiere de tine. Ca un drept care ți-a fost luat.
Uneori plângi, alteori le onorezi existența. Uneori îți amintești cu drag și căldură de ei, alteori te înfurie cum au ales să plece. Sau cum au ales să-și trăiască viața. Sau cum au ales să-ți arate iubirea și neiubirea.
Un doliu nu vine niciodată singur. Aduce cu el timpul pierdut. Și plângi după ce puteai avea altfel. Plângi după toate clipele în care ai așteptat căldura lor, dar ai primit răceala. Ca o pedeapsă dată ție pentru rănile lor. Ca o executare a copilăriei. Sau ca o închinăciune în fața adevărului. Un adevăr al tău. Al lor. Al unui zeu fără chip.
Zile întregi în care îi visezi. Că te caută, că te cheamă, că te ascultă. Că în sfârșit te văd și rămân cu tine. Așa cum prea puțin au făcut-o când au trăit. Sau așa cum o făceau când aveai cea mai mare nevoie de ei.
Și plângi după ceva ce nici tu nu mai știi.
Și doare. Din nou doare și te mai întrebi cât o să mai doară.
Și îți înghiți plânsul. Pentru că asta îți cereau. Pentru că nu aveai niciun motiv să plângi. Iar moartea lor acum se transformă în niciun motiv.
Și te lași să plângi și îi auzi câtă dreptate îți dau. Le simți mângâierea pe spate. Îi auzi cum te înțeleg și cum stau de partea ta.
Și râzi. Și petreci. Și mergi mai departe cu viața ta. Ca un copil cuminte care ascultă de părinți. Mai ales când părintele îți spune să faci asta. Din nou să nu-l plângi. Că îi e greu să te vadă așa. Dar ție cum îți e? Cum îți e în lipsă?
Un doliu nu vine niciodată singur.
Doliul este despre multiplicitatea durerii. Nu înseamnă doar pierderea fizică a cuiva drag. Înseamnă capitole încheiate, care nu mai pot fi continuate sau reparate în mod direct în relația cu celălalt. Orice doliu aduce cu el toate celelalte pierderi asociate. Lipsa conexiunii, absența fizică, amintiri plăcute sau dureroase, regrete.
Orice doliu este o luptă interioară. Crează o tensiune a suferinței, care poate bubui în nenumărate moduri de la copleșire la comportamente de supraviețuire care pot afecta sănătatea fizică și psihică.
Doliul este o trăire de emoții complexe. Este însoțit de vină, de furie, de disperare, de tristețe, de dragoste. Toate într-o amestecătură sau pe rând. Dure și intense. Nefiltrate.
Doliul este un proces atât de intim încât am crede că nimeni nu ne-a învățat cum să-l trăim. Realitatea este că procesul de doliu este influențat sau blocat de relația pe care am avut-o cu cel decedat. De moștenirea emoțională pe care ne-a lăsat-o. De modul în care am fost crescuți și de felul în care am fost sprijiniți în suferință.
Ca o ironie amară, căci uneori și după moartea cuiva drag, pare că trăirea pierderii este dictată tot de această persoană.
În doliu, suferința este stratificată. Se poate extinde și în alte aspecte ale existenței noastre. Identitatea proprie se poate amesteca cu identitatea celui pierdut. Ca un mod de a-i permite existența prin noi. Nu de puține ori aud: am devenit ca el/ ea. La fel cum aud: am pierdut o parte din mine.
Se schimbă percepția realității. Trecutul poate părea mai dureros sau, dimpotrivă, pare că uităm suficiente detalii cât să ajungem să idealizăm persoana decedată. Și ne cufundăm într-o confuzie a ce a fost sau nu real.
Se schimbă modul în care relaționăm cu ceilalți. Devenim mai distanți sau mai apropiați. Relațiile pot deveni mai fragile sau mai puternice ca niciodată.
Un doliu aduce în fiecare dintre noi frica de viitor. Orice doliu ne pune în contact cu propria mortalitate. Cum ajungem să privim asta? Care mai este viziunea asupra vieții și sensul existenței?
Un doliu poate aduce schimbări de ordin fiziologic, precum insomnii, oboseală, dureri în corp, schimbări în alimentație sau chiar probleme de sănătate mai grave.
Chiar dacă doliul poate atinge o complexitate, nu trebuie să treci singur(ă) prin asta. Suferința unui doliu, de multe ori, nu se oprește doar la pierderea fizică. Se poate extinde la regrete, la lucruri nespuse, la identitatea proprie, la felul în care ne raportăm la prezent și la viitorul nostru.
Într-un proces de psihoterapie putem crea împreună spațiu pentru toată această durere. Poți învăța să-ți accepți suferința fără să te simți vinovat(ă). Poți descoperi un mod autentic de a onora pierderea, fără să te pierzi pe tine.
Dacă simți că doliul te apasă, că te blochezi în durere sau că te întrebi cine mai ești acum, fă acest pas spre tine și programează aici o primă ședință de psihoterapie.
