Nu cred că e vreo epocă potrivită pentru un exemplu de bune practici în ceea ce priveste parenting-ul. Dar cred că trăim cea mai bună perioadă în care avem acces la cunoaștere. A cam apus vremea cu “n-am știut mai bine”, “nu ne învăța și pe noi nimeni”, “nu existau cărți pe atunci”. Practic, nu mai avem nicio scuză să nu fim cei mai buni părinți pentru copiii noștri.
Dar, real, copiii noștri au nevoie de cei mai buni părinți? De mese în familie care să bată orice film de top despre happiness și family? De mame cu bucle perfecte și zero urme de cearcăne? De tați la 44 de ace, lucrați la sală și fără probleme cu chelia? De părinți care au cariere impecabile, iar când ajung acasă au timp suficient să se joace cu odrasla și le mai rămâne și un strop de couple time?
Social Media a creat această imagine perfectă a vieții de familie. Scrolăm mai departe când primim conținut care nu e pe placul nostru și rămânem contemplativi la toate acele poze de pe Insta cu case care strălucesc de curățenie, cu copii care se joacă ordonat, curat, mereu zâmbitori.
E atât de multă perfecțiune în online. Și cu cât e mai mare volumul de conținut pe tema asta, cu atât crește puterea criticului interior al părintelui.
Nu mai este un secret că părinții au o influență semnificativă asupra copilăriei și pot contribui, pozitiv sau negativ, la dezvoltarea copilului.
Și punând una lânga alta cele două informații de mai sus, presiunea de performanță poate face mai mult rău decât bine. Comparația care se naște odată cu imaginile perfecte din online, îi determină pe părinți să ducă lupte nesfârșite cu ceva ce nu e sustenabil emoțional pentru nicio parte implicată.
Se tot spune că vina și rușinea fac parte din experiența de a fi părinte. Și, într-un fel, nu e departe de realitate. Cred că fiecare dintre părinți a trecut, cel puțin o dată, printr-o astfel de experiență, care nu e neapărat rea. Vina și rușinea ne ajută să ne resetăm busola socială, să rămânem în contact cu ce din ce am facut l-a rănit pe celălalt și ne împinge spre repararea relației.
Problema începe să se resimtă când rolul de părinte începe să graviteze în jurul celor două emoții, care devin dezadaptative. Nu mai ajută la nimic, ba pun inutil presiune.
Când oricare dintre cele două persistă, încep să afecteze starea de bine și sentimentul unui sine sănăos. Când părinții ajung să fie măcinați de vină și rușine, duc cu ei și sentimente de inferioritate, epuizare, confuzie, teamă și furie.
Toate astea, afectează întreaga dinamică a familiei. Pot fi amplificate pe fondul unor răni emoționale mai vechi, și este deja știut că rolul de părinte apasă multe butoane. Incoștient, părintele începe să caute evitarea propriului disconfort și uită să fie alături de copilul său în aici și acum.
Este important să menționez că nu este indicat și nici necesar să validăm fiecare emoție a copilului nostru. Nici ei nu au nevoie de asta. Copiii au nevoie de părinți suficient de prezenți care pot rămâne alături de ei atunci când le este greu, nu de părinți perfecți.
Asta înseamnă că atunci când copilul simte o emoție puternică, părintele nu este înghițit de emoția copilului, ci își poate susține și echilibra copilul, separat de propriile nevoi neîmplinite.
În schimb, când copilul plânge iar părintele începe să simtă furie, poate e un semn că ceva din interior doare și e nevindecat. La fel și când copilul respinge iar părintele se simte rușinat. Sau când copilul cere atenție dar părintele se simte epuizat, simte că a eșuat dacă nu se joacă cu copilul, se simte copleșit.
În astfel de momente, părintele nu mai este prezent în aici și acum, ci reexperimentează într-o formă diferită și inconștientă, propriile răni, frici și nevoi neîmplinite. O capcană emoțională care produce rupturi în relația cu copilul.
Bun. Dar ce îl ajută concret pe părinte în astfel de situații?
Sigur, de obicei sunt utile cărțile de parenting, podcasturile de calitate oferite de profesioniști certificați în domeniu, suportul social și familial. Dar când meseria de părinte începe să devină copleșitoare, poate e momentul să te uiți un pic și în interior și să cauți ajutor de specialitate.
Uneori nu este despre copil și despre ce nu știi despre el. Devine ceva mai profund de atât, cu o miză uriașă: relația ta cu copilul tău.
Orice reparație și îmbunătățire a relației pleacă de la părinte către copil, mai exact ce face părintele diferit. Pentru asta, cercetătorii norvegieni au dezvoltat Emotion Skills Focused Training (EFST), o intervenție de consiliere parentală inspirată din psihoterapia focalizată pe emoții, care nu îi învață pe părinți ce să facă în relație cu copilul, ci pun accentul pe dezvoltarea abilităților emoționale ale părinților.
Ce înseamnă asta?
În cadrul sesiunilor de lucru în format EFST părintele este ghidat către felul în care funcționează propria lume interioară: să își recunoască emoțiile, să le tolereze și să le regleze, să înțeleagă ce se întâmplă în relație și să poată răspunde mai adaptativ nevoilor copilului.
Uite un exemplu: în EFST poți învăța că, atunci când copilul plânge, în tine apare furie și te oprești fără să transformi imediat furia în țipat. Îți poți da seama și ce înseamnă dinamica asta pentru tine dpdv istoric și poți alege să o adresezi ulterior în propriul proces psihoterapeutic.
EFST ne amintește că un părinte suficient de prezent nu este un părinte care nu greșește niciodată și ne oferă liberatea de a alege cum să răspundem emoțiilor copiilor noștri într-un mod care asigură calitatea relației.
