Proiectul #StrigătÎnTăcere îşi propune să dea voce mamelor care se luptă cu depresia postpartum şi să crească nivelul de informare şi conştientizare asupra întregii societăţi. Mai mult, #StrigătÎnTăcere este o campanie împotriva stigmatizării şi demitizării simptomelor depresiei postpartum. Ilustraţia acestei poveşti este semnată de Ana-Maria Găleţeanu, iar povestea este redată exact aşa cum am primit-o.
“Două liniuțe și o bucurie imensă. Așa începe fericirea infinită a unei mame. Asa începe yin yang-ul unei călătorii care îți dă lumea peste cap, purtându-te printr-o infinită priveliște de trăiri de toate felurile.
Sunt Cami, am 27 de ani , o carieră frumoasă, un soț iubitor și un alt vis împlinit: voi fi mamă. Ca orice femeie de carieră si în plus antreprenoare încăpățânată și plină de vise cu mulți cai verzi pe pereți, am obiceiul să îmi planific foarte bine totul și să mă informez în exces legat de orice plan îmi fac.
Cu vreun an în urmă simțeam că sunt cea mai fericită femeie de pe pământ, că am absolut tot ce îmi doresc și că nu îmi lipsește decât un alt vis împlinit ca să mă simt cu adevărat completă. Un copil mi-ar fi schimbat lumea într-un mod frumos și mi-ar fi umplut zilele de zâmbete, de trăiri intense și de experiențe de poveste. Am început să mă documentez despre cum îmi pregătesc sufletul, mintea, programul și corpul pentru acest nou level din game-ul ăsta numit viață. Pierdeam nopți întregi citind despre suplimente, alimentație sănătoasă, dezvoltarea fătului în fiecare săptămână de pe o mulțime de site-uri care spuneau aceleași lucruri, dar mă entuziasmam fantastic de fiecare dată când citeam textele alea. Și mă bucuram ca un copil la fiecare imagine, îmi imaginam cum ar fi, cum m-aș simți, ce frumusețe de fotografii o să fac, ce lucrușoare o să-i cumpăr, ce jucării, ce mobilier, ce scutece, ce costumașe cu tematică de crăciun, de paște, de 1 iunie o să îi fac. Îmi imaginam totul cu lux de amănunte și eram cu totul euforică.
Iar când a venit vestea după vreo 6 luni de încercări, frustrări, teste de ovulație, planificări, a fost de-a dreptul sublim. Nu cred că există cuvinte inventate petru astfel de stări.
După 3 luni de relaxare și euforie maternală, au început să apară și surprizele. Pentru că oricât aș fi calculat eu și programat totul, fiecare organism e diferit, fiecare sarcină e diferită și daca mai adaugăm cocktail-ul de hormoni și stări emoționale, da da….ai ghicit…se lasă cu artificii.
După 3 luni jumătate de sracină eram aproape o bilă cu picioare, pentru că deh..ursitoarele rămăseseră fără stoc pe înălțime când m-am grăbit eu să ies la 7 luni jumate, și azi mă bucur de lecție cum ar spune toți spiritualii și iluminații. Și nu mă simt confortabil deloc…eu care mereu eram atentă la cum arăt, cum mă îmbrac, cum mă îngrijesc, acum simt că dorm pe mine, că tenul meu nu mai este ce a fost, că tot corpul meu e o bilă uriașă și că mai am și un milion de nervi pe care nu știu cum să îi gestionez. Vreau să imi fac o ședință foto cu burtica zic, așa cum am văzut eu prin reviste, pe la tot felul de vedete , dar când văd cum arată corpul meu , îmi trece…nu mai vreau nimic. Nu pot să am niște amintiri în halul ăsta…
Și trec lunile, devin un balon tot mai mare, simt că nu îmi mai ajunge somnul, că nu mă mai pot concentra foarte bine în carieră și ca să fie povestea completă, vine și criza financiară, pentru că ce povestesc eu se întâmpla prin 2008-2009. Începe un nou tip de stres, o nouă alergatură după soluții, pe la bânci, pe la partenerii care nu au achitat toate facturile, discuții cu angajații , reduceri de costuri, schimbat punct de lucru și multe altele.
Până să nasc reușesc să fac niște modifcări însă nu suficiente cât să pot funcționa așa cum ar fi trebuit. Am un atelier de croitorie, care a înfloriti de la lună la lună, dar acum, pe criză…lumea nu mai investește în haine, în halate pentru cabinet, în salopete pentru service-uri auto sau în multe altele. Așa că anunț oamenii să își caute în alta parte joburi, pentru că nu mă lasă inima să trec la concedieri. Mă gândesc mereu că din ce semeni culegi. Tu sau copiii tăi. Și nu pot să semăn lipsă de înțelegre, de compasiune sau de umanitate. Pur și simplu nu pot. Apoi a urmat falimentul și alte proceduri obositoare.
Până în ultima zi am lucrat zi lumină, am condus și am fost aceeași femeie ca întotdeauna. Chiar dacă mă simțeam obosită, aveam arsuri îngrozitoare, dureri fantastice, mă trezeam în fiecare dimineață cu pijamalele pline de lapte pentru că începuseră să îmi curgă sânii, cu grețuri și lacrimi în ochi. Nu era ce mi-am imaginat eu. Și culmea că nici nu mi-a zis nimeni nimic despre partea asta poveștii. Toată lumea vorbește doar despre partea frumoasă a sarcinii și a ideii de mamă, de parcă ar fi o rușine să spui că e și greu uneori, că e neplăcut alteori, că simți că nu mai poți, că esti copleșită de tot.
Însă lucrurile nu se încheie aici. Asta e doar partea light a poveștii :))) Râd și acum când îmi amintesc…e ca în filmele cu nebuni uneori. Cine a trecut prin asta știe exact la ce mă refer.
Și cum începe copleșirea fericirii de a fi mamă? În cazul meu, cam așa: într-o noapte, pe la vreo 2, simt că fac pe mine. Fug repede la baie, și oricât aș încerca să mă țin, simt că efectiv curge câte puțin ceva din mine, fără să pot cotrola în vreun fel. Dar mă documentasem, că doar sunt calculată…știam exact ce variante sunt. Și ca orice mamă, începi să simți că e momemntul întâlnirii cu bebe. Îmi pun repede un pampers de adult, ca să nu mă trezesc cu cine știe ce inundație cum am văzut eu în filme…și merg să mă pregătesc. La 3 dimineața , eu îmi puneam niște make-up pe fața zâmbitoare , ascultam niște muzică la căști și începusem din nou să simt un entuziasm de nedescris. Doar contracțiile mă mai opreau din avânt.
Pe la 6 îi scriu medicului că mi s-a rupt apa și vin să nasc. Trezesc pe toată lumea în casă, calmă, cu zâmbetul pe buze, machiată, îmbrăcată , cu bagajul pregătit de acum vreo 3 luni și cu un chef nebun să mă bucur în sfârșit de toate poveștile alea frumoase din reclame, din filme, din ce am citit pe net.
Trece momentul nașterii, spitalizarea și ajungem acasă. Abia acum începe adevărata copleșire, adevărata neputință. Bebe plânge fantastic. Primii 4 ani nu am dormit o oră cap-coadă….o oră…îți poți imagina asta? Eram un zombi efectiv…mi se trezea corpul și reacționa la fiecare scâncet , iar uneori ochii nu mă ascultau să se deschidă. Atât de obosită eram. Și mă simțeam și vinovată că nu sunt o mamă bună…că nu mă dedic așa cum ar trebui, că nu mă descurc… ” Povestea continuă aici.
Alătură-te campaniei şi trimite-ne un mail cu povestea ta la hello@evelinasmintina.ro Ajută şi alte mame care se confruntă cu stări depresive, iritabilitate, plans excesiv, panică, hipervigilenţă, hiperprotecţie, anxietate severă sau gânduri negative să dea un nume acestor trăiri.
