Proiectul #StrigătÎnTăcere îşi propune să dea voce mamelor care se luptă cu depresia postpartum şi să crească nivelul de informare şi conştientizare asupra întregii societăţi. Mai mult, #StrigătÎnTăcere este o campanie împotriva stigmatizării şi demitizării simptomelor depresiei postpartum. Ilustraţia acestei poveşti este semnată de Ana-Maria Găleţeanu, iar povestea este redată exact aşa cum am primit-o.
“Încă din timpul sarcinii ştiam că nu voi fi în stare să îmi alaptez copiii. Eram şi sunt încă foarte sensibilă în zona mameloanelor. Discutasem cu soţul de varianta cu laptele praf, deşi ştiam că ne va costa şi pâinea de la gură. Când încă eram internată primeam multe reproşuri de la asistentele de pe secţie cum că nu sunt în stare să fac nimic. Se lăudau cu mame care au avut tripleţi şi au făcut faţă cu brio provocarii.
Odată ajunsă acasă starea mea de tensiune se agravase şi cu starea de sănătate a bunicii mele. Internată cu insuficienţă respiratorie şi cu mare risc de deces, nu ştiam cum să mă adaptez situaţiei. Copiii erau mereu plângăcioşi şi îi urmăream mult timp cum respirau. Asta şi ca sechele rămase în sufletul meu de când i-am avut la Terapie Intensivă la Neonatologie. Este traumatizant să vezi tubuleţe şi balon de respirat la o mână de copil ce cântărea 2 kg la naştere.
După vreo două săptămâni iese bunica din spital şi se mută cu noi. A încercat să mă ajute cu câte un bebe. Asta însemna numai să îl ţină în braţe şi să îl legene puţin. Dar şi mai rău era când mă critica pentru că nu vreu să alaptez. Că o să mi se îmbolnăvească copiii şi o să sufere mult. Şi uite aşa stăteam în mijlocul patului cu copiii în braţe, încercând să îi pun corect la sân. Copiii plângeau, eu plângeam. Bunica tot insista şi îmi adresa vorbe de genul “nu ai de ales”, “aşa am făcut toate”, “nu a murit nimeni din asta”… Deşi am tot încercat să îi pun la sân, eu am continuat să mă mulg precum făcusem şi în spital. Toată această tărăşenie a durat până pe la 3 luni. Apoi am rămas fără lapte şi am trecut pe lapte praf.
Soţul nu prea mai îndrăznea să spună nimic. Mai mereu era cu capul plecat. Îmi mai spunea să mai încerc cu pompa să mai scot lapte, să mă mai liniştesc. Sora mea, deşi locuiam în aceeaşi curte nu m-a ajutat. Era şi încă este obsedată de muncă. Acum este în Anglia de aproape 3 ani. Tată nu mai am de 12 ani, bunic de 7, iar mama este semiparalizată şi cu grad de handicap de 18 ani. Deci nu am ajutor. Socrii… un alt fel de oameni. Un aluat şi un stil de viaţă aparte. Nici acum nu îi înţeleg după 4 ani şi jumătate. Comozi cred că este cel mai elegant adjectiv.
Am aflat despre depresia postpartum de pe internet, articole ale altor bloggerite şi anul acesta din cartea ‘burnout-ul mămicilor”. O carte ce mi-a explicat destul de târziu ceea ce am simţit atunci.
Mi-au fost alături fix persoanele la care nu mă aşteptam: colega de salon de la spital. Am născut la interval de 2 zile dar la un moment dat am nimerit în acelaşi salon. Şi la terapie aveam copiii împreună. Mult timp după mi-a spus ca a pierdut o sarcină cu gemeni la aproape 6 luni. Apoi a fost o prietenă ce a născut şi ea gemeni acum vreo 14 ani. Posibilităţile ei erau mult limitate, bonus şi altă religie: metodistă. A urmat o fostă reprezentantă de la Avon din echipa pe care o aveam în acel moment. Ea născuse gemene la 42 de ani. Erau deja măricele când vorbeam cu ea. Aceste persoane erau mai mult pe sprijin moral, o conversaţie la telefon. Efectiv să îmi dea o mână de ajutor nu a fost nimeni …
Profesional m-a blocat. În 2015 la sfârşit de februarie mi-am dat demisia sau riscam internarea. Epuizare este puţin spus. În septembrie am rămas însărcinată. Din acel moment nu am mai lucrat. După naştere şi integrarea în colectivitate eram abonată la pediatru şi farmacie. Bonus operaţie de polipi. Însă mereu am încercat să fac ceva de acasă pentru a nu mă considera inutilă şi pentru a nu ma îndobitocii efectiv.
Viaţa de cuplu a dispărut crunt până spre divorţ. Au fost anul trecut 6 luni teribile în care comunicarea cu soţul a fost ceva de nedescris. Practic am scos ce era mai rău din noi. Odată cu cartea descoperită anul acesta legat de burnout-ul mămicilor am înţeles ce am greşit eu, ce a greşit soţul şi unde pot să mă schimb eu. Relaţiile cu cei câţiva prieteni s-au rărit. Unii au dispărut singuri din peisaj, pe alţii i-am îndepărtat eu. Cei importanţi au rămas pe loc. Familia între timp s-a micşorat. Bunica a murit în martie. Pe mama am dus-o la un camin de bătrâni acum o săptămână. Sora a divorţat şi este în Anglia de aproape 3 ani. Practic şi mai puţin ajutor. Însă, se pare că socrii parcă s-au activat. Acum că au mai crescut copiii au cerut să îi lăsăm la ei câteva zile pe vară şi acum din septembrie la sfârşit de săptămână.
În perioada aceea, aş fi vrut ca familia să fie în prima linie de suport. Să îmi aducă o farfurie de mâncare. O jucărie la copii. Să stea 5 minute cu un bebe cât mă duc la baie. Dificultăţi au fost pe toată linia dar şi în funcţie de etapele lor de dezvoltare. Dificultăţi ce mi-au pus sănătatea la încercare. Totul a fost udat cu litri de lacrimi, dureri crunte de cap şi de spate. Relaţia mea cu copiii … nu ştiu să spun cum a fost relaţia. Cert este că am impresia ca sunt eu cu doi mini me cu aspect de soţ în miniatură. Copiii fiind bebeluşi nu cred că ştiam să spună ceva. Dar şi anul acesta am fost şi poate încă mai sunt într-o depresie. “
Pentru mame de gemeni este blogul pe care G. împărtăşeşte experienţele ei ca mămică de gemeni. #StrigătÎnTăcere poate fi şi vocea ta. Alătură-te campaniei şi trimite-ne un mail cu povestea ta la hello@evelinasmintina.ro Ajută şi alte mame care se confruntă cu stări depresive, iritabilitate, plans excesiv, panică, hipervigilenţă, hiperprotecţie, anxietate severă sau gânduri negative să dea un nume acestor trăiri.
