Proiectul #StrigătÎnTăcere îşi propune să dea voce mamelor care se luptă cu depresia postpartum şi să crească nivelul de informare şi conştientizare asupra întregii societăţi. Mai mult, #StrigătÎnTăcere este o campanie împotriva stigmatizării şi demitizării simptomelor depresiei postpartum. Ilustraţia acestei poveşti este semnată de Ana-Maria Găleţeanu, iar povestea este redată exact aşa cum am primit-o.
Povestea lui Cami începe aici – prima parte şi continuă …
“Încet încet au apărut și frustrările: nu reușesc să mă odihnesc, nu înțeleg de ce plânge, nu știu ce are, nu știu ce pot face să schimb situația, eu care mereu aveam soluții la tot, nu reușesc să mă calmez, nu mai reușesc să mă îngrijesc, îmi piere cheful de mâncare, de viață și de tot și singura mea grijă e cum să fiu o mamă bună. Pentru că simt că nu mai pot fizic și psihic, dar nici nu am încotro. Maternitatea te responsabilizează fantastic, într-un mod copleșitor de dureros uneori. Aveam momente când mă uitam la el și orice aș fi făcut nu înceta să plângă, și plângeam cu el. Cu orele. Iar când adormea, mă rugam să doarmă măcar o oră-două.
Sentimentul de copleșire se accentua de la săptămână la săptămână, iar la asta se adăuga mereu câte ceva: o stare de nervozitate, oboseală cronică, durerile din corp, care nu au încetat după naștere, o stare de vinovăție fantastică, mă simțeam inutilă și neputincioasă. Și mai mult de atât, mă dedicam 200% copilului. Nu mai aveam timp și nici motivație sau energie să mă ocup de carieră, de viața profesională și nici măcar de mine. Uitasem cum e să faci o baie în liniște, să îți pui o mască pe ten, să încerci o coafură nouă, să faci niște lucruri absolut normale, dar care acum păreau de domeniul fantasticului.
Lumea nu îți spune cum e să fii mamă cu adevărat. Îți prezintă povești frumoase, în care bebe îți zâmbește de când se naște, doarme frumos pe un fundal muzical special creat pentru bebeluși, ieși cu el la plimbare și te bucuri de razele soarelui, de aerul curat, de ajutorul mamei, soacrei, surorii, mergeți la shopping împeună, faceți tot felul de ședințe foto mama și copilul, tata și copiul, părinții și copilul, ședinte foto de familie, mergeți în concedii împreună, te distrezi când îi schimbi scutecul și îți zâmbește, îl alinți năsuc la năsuc și îl îmbrățișezi grațioasă … filme :))))
În realitate bebe zâmbește după o grămadă de timp și astepți ca obsedata primul zâmbet, primul pas, prima dată când nu se constipă și nu mai plângi ca dementa lângă el, panicându-te că moare dacă nu se c..că, ai senzația că nu doarme niciodată și că întregul lui mecanism e setat pe plâns continuu și doar de oboseală mai tace din când în când, iar tu te uiți terminată fizic și psihic la el, cu un miliard de întrebări în minte (de ce plânge? Oare îl doare ceva? Oare iar e constipat? Oare îi iese vreun dinte sau e prea devreme? Oare am facut eu ceva greșit? Oare nu m-am informat destul și mi-a scăpat ceva? Oare vrea ceva? Oare nu îl țin destul în brate? Oare îl țin prea mult în brațe? Oare să îl legăn sau nu? Să îl scot la plimbare? Etc). Ce să mai zic? Dacă îndrăznesc să pun vreun fundal muzical sau măcar să scârțâie parchetul sub mine când calc … s-a terminat … zici că are senzori de sunete și ultrasunete undeva acolo, că la cel mai simplu sunet, se declanșează o nouă sesiune de urlete, plânsete, isterie, panică și toate alea.
Plimbare? Hah! Te-ai uitat în oglindă cum mai arăți? Hal de mamă ești tu? Așa vrei tu să scoți copilul la plimbare, să te vadă lumea? Mai bine nu … rogi soțul să îl ducă, și te bucuri, dar cu 90% vinovăție că vrei să dormi măcar o oră și nu vrei să ieși la nici o plimbare. Și pleacă ei doi … și tu fericită pui capul pe pernă să dormi în sfarșit o oră întreagă numai a ta … ce frumooos … dar stai … că tot creierul femeii, se știe … nu are stare și cum închizi tu ochișorii așa frumos, începi să ai gânduri: oare l-am îmbrăcat bine? Oare laptele era prea rece sau prea cald? Dar are destul? Oare am pus și apă, șervețele, scutece, haine de schimb, jucăria lui preferată și toate alea? Începi să gândești ca psihopata de parcă a plecat în concediu pe viață și nu știi dacă ai pregătit tot ce trebuia. Și ghici ce? Gata somnul. Se declanșează vina și autocritica și te ridici la fel de epuizată, te îmbraci, îți legi părul cu un elastic, pentru că oricum nu ești în stare de mai mult și nu mai contează ce față ai, pentru că misiunea e mai importantă și te duci după ei, să te asiguri că totul e ok.
Dar partea cea mai interesantă din toată treaba asta e că trezește în tine spiritul matern…rolul de protector, educator, ghid și toaaate frumusețile de roluri. Mda. Și brusc le știi tu mai bine pe toate: cum se schimbă scutecul, cum se spală, cum se plimbă, cum se hrănește, cum se îmbracă, tot, dar tooot. Și vrei să fii ajutată și să mai faci cu schimbul, dar tot tu știi mai bine și orice ai face, nu te poți abține să nu fii prezentă.
Da … maternitatea te transformă … ajungi să te bucuri de orice cum nu ai facut-o de când erai tu copil … te bucuri de primul zâmbet, de primul somn de câteva ore, de primul dinte, de primul cuvânt, de prima noapte fără supozitoare, de prima dată la oliță, de primul pas, de prima zi în care nu mai miroase casa a lapte de bebluș și a pamperși proaspăt schimbați, de prima poză în care nu te trage de păr, nu îți scoate ochii, nu îți izbește telefonul pe jos, nu vomită pe tine și nu îți vine să mori când desfaci pampersul dupa ce ai început diversificarea, de prima zi în care nu sparge ceva prin casă, nu înghite ceva din greșeală, nu se urcă pe pervaz , nu aruncă jucăriile prin toată casa, începe să comunice și tu nu te mai întrebi de ce plânge pentru că acum îți spune, dar ești la fel de neputincioasă pentru că nici dacă ai fi superwoman nu ai putea sa îi rezolvi nemulțumirea și multe altele. La un moment dat ajungi chiar să te bucuri că ai dormit mai mult de o oră. Și chiar ajungi să te bucuri că ai timp pentru relația de cuplu care a avut de suferit, nu pentru că nu ar fi iubire, respect, comunicare sau implicare, ci pentru că erați amandoi prea zombi ca să mai puteți fi normali.
Și cu toate astea, chiar e frumos. Dar ar fi mai frumos dacă lumea te-ar pregăti real pentru ce înseamnă să fii mamă, să fii părinte. Ar fi mai frumos dacă nu te-ar lăsa să te risipești în chinuri mentale, emoționale și fizice fără să te pregătească sau fără să îți dea soluții. Ar fi mai frumos dacă nu ar trebui să urli în tăcere, să plângi când nu te vede nimeni, să te simți vinovată că vrei să dormi, să faci o baie sau sa te ocupi de carieră. Ar fi mai frumos dacă ai ști că viața de mamă nu e roz, e curcubeu de stări, e yin și yang, e cu plusuri și cu minusuri și că e copleșitor de multe ori, nu doar frumos. Ar fi mai frumos dacă ai ști că în realiatate nu e ca în reclame sau în filme. Și că atunci când nu e ca acolo, nu ai nici o vină. Ești la fel de frumoasă, de organizată, de eficientă, de atentă, de implicată, de prezentă, de comunicativă, la fel de….femeie. Nu doar mamă.”
Alătură-te campaniei şi trimite-ne un mail cu povestea ta la hello@evelinasmintina.ro. Ajută şi alte mame care se confruntă cu stări depresive, iritabilitate, plans excesiv, panică, hipervigilenţă, hiperprotecţie, anxietate severă sau gânduri negative să dea un nume acestor trăiri.
