Singurătatea în doi – partea I – Care, cine, ce …

Singurătatea în doi nu e pentru noi, spunea titlul unei cărţi de Jacques Salome. Sau poate îţi este mai cunoscut finalul poveştilor cu prinţi şi prinţese Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Două concepte la care aproape orice cuplu visează.

Numai că realitatea este diferită de poveşti, chiar şi de poveştile din jurul nostru. Suntem tentaţi să credem că doar nouă ni se întâmplă nefericirea şi asta pentru că societatea ne-a învăţat că este ruşine să plângem în public, că emoţiile noastre sunt nişte mofturi pe care trebuie să le inhibăm, că îi deranjăm pe ceilalţi dacă ne exprimăm tristeţea.

În România 1 din 4 cupluri divorţează. Cauzele sunt dintre cele mai variate, de la apariţia copiilor, implicarea în viaţa profesională în detrimentul vieţii de familie, stresul zilnic, până la infidelităţi şi incompatibilităţi.

Este drept, la urma urmei, că toată lumea se confruntă, la un moment dat, cu probleme în căsnicie. Într-o anumită masură ele sunt normale. Devin însă toxice atunci când satisfacţia unuia dintre parteneri se clădeşte pe suferinţa celuilalt fără ca partenerii să realizeze că se află într-un cerc vicios.

Baza unei relaţii de cuplu funcţionale are în componenţă trei elemente: intimitatea, pasiunea şi angajamentul. În lipsa oricărui element, se instalează singurătatea în doi. Moment în care partenerii încep să se mintă pe ei înşişi, căutând explicaţii rezonabile şi acceptabile pentru ei şi societate.

Luate pe rând, în acest context, intimitatea implică respect, comunicare, sinceritate, încredere, valori şi pasiuni comune care compun o stare de bine împreună. Când dispare intimitatea, cele mai multe cupluri ajung la divorţ.

Pasiunea este atracţia fizică, acel ceva care apasă butoane importante în relaţia cu celălalt. Pasiunea satisface împlinirea unor nevoi, de cele mai multe ori de natură sexuală, dar şi dorinţe de creştere, dominanţă sau supunere.

Pasiunea şi intimitatea formează o dragoste romantică. Acele relaţii la început sau pe termen scurt, în care partenerii încă nu îşi jură angajament unul faţă de celălalt. Abia atunci apare iubirea profundă, când toate cele trei elemente sunt întrunite.

În cele din urmă, angajamentul este atunci când menţii şi dezvolţi iubirea faţă de celălalt. În perioadele de criză, angajamentul este cel care ţine cuplul unit. Însă, angajamentul poate avea noţiuni diferite pentru fiecare partener în parte. Dacă pentru unul poate însemna până la sfârşitul vieţii, pentru celălalt poate fi până în punctul în care relaţia nu mai merge. Cu toate acestea, dacă rămâne doar angajamentul cuplul va exista pentru copii, pentru afacere, pentru o promisiune, dar fiecare va avea viaţa lui separată.

Şi toate astea îmi aduc aminte de o poezie mai veche, scrisă în urmă cu 10 ani:

Oftat adânc …
Sclipiri de sticlă,
Suflet rătăcit (…)
Pierdut si regăsit.

Vorbe dulci, inimi reci …
Scufundări în mare,
Suflet înecat cu perle.

Vise şi speranţe,
Gânduri limitate de o minte crudă …
Dominare,
Supunere,
Efort,
Eu, tu, noi …
Noi?
Care? Cine? Ce?

Singurătatea în doi – Evelina Smîntînă

Deseori, relaţia părinţilor noştri devine modelul pe care ne construim reprezentarea relaţiei dintre o femeie şi un bărbat. De multe ori intrăm în cuplu din dorinţa de a schimba sau vindeca relaţia părinţilor noştri. Ce lecţii învăţăm şi cât de repede ni le însuşim ţine doar de prezenţa noastră în viaţa noastră.

Este posibil să te regăseşti în mare parte din text, să simţi că lucrurile sunt departe de a fi aşa cum ţi le imaginezi. Că relaţia ta de cuplu seamănă mai degrabă cu un labirint fără ieşire şi nevoia unei eliberări este mai accentuată cu fiecare zi. Sau să vrei să reînvi flacăra iubirii dintre voi şi ai ajuns în punctul în care nu ştii cum să abordezi lucrurile. Aici găseşti serviciile pe care le poţi accesa pentru a începe călătoria ta către un sine autentic.

Photo by Clem Onojeghuo on Unsplash