Sunt mai bine de 5 ani de când merg în taberele de engleză organizate de noi, la Theatre Acting Club. Se întâmplă uneori să existe copii pentru care plecarea de acasă este mai grea. Ei îşi exprimă această despărţire de casă şi părinţi prin plâns, de obicei seara, înainte de culcare. Este firesc ca adaptarea să nu fie aceeaşi pentru toată lumea şi unii copii să experenţieze şi un astfel de distres. Nu este de speriat dacă un copil plânge, este firesc, mai ales dacă este pentru prima dată într-o tabără şi este o fire mai sensibilă. Mai jos este o poveste terapeutică pe care am scris-o pentru o fetiţă (8 ani), după ce am încercat şi alte metode de relaxare. M-am bucurat să aflu mai apoi că povestea i-a fost citită şi după întorcerea acasă, iar amintirea taberei este una pozitivă.
Lectură plăcută! 🙂
Era un timp când locuitorii din Sohodonia trâiau în pace şi linişte, alături de familiile lor. Şi în fiecare dimineaţă mâncau măranius, fructul magic care le oferea suficientă energie pentru activităţile zilnice. Erau tare bucuroşi să aibă grijă de animale-nori, de orşi negri şi mari, cu colţi imenşi care erau gata să apere cetatea în caz că pericolul s-ar fi apropiat vreodată de ei.
Veşnicii de basm au trecut şi oamenii din Sohodonia erau atât de fericiţi încât nu au observat ca în fiecare zi soarele îşi pierdea puterea şi noaptea se aşternea peste cetate. Până intr-o zi când era atât de întuneric în cetate încât nu te mai vedeai om cu om.
Au incercat ei multe trucuri de a lumina cetatea, dar nimic din ce făceau nu părea să înlăture întunericul ce cobora tocmai din munţii cei înalţi şi cândva împăduriţi. Încet, încet rezervele de hrană ale cetăţii erau pe terminate. Atunci locuitorii din Sohodonia au hotărât să plece într-o călătorie către soare.
În acea veşnicie de basm, în Sohodonia au rămas doar copiii. Pentru ca ei să fie în siguranţă, s-au adunat toţi în casa micii prinţese. Prinţesa a fost tare bucuroasă să îi primească în camera ei, să împartă mâncarea şi jucariile cu ei. Aşa au trecut câteva zile în care micii năzdrăvani s-au jucat până la epuizare şi, încet-încet, au început să se retragă în paturile lor şi să cadă într-un somn adânc.
Prinţesa, văzându-se singură în casa cea mare, a început să plângă. Şi a plâns timp îndelungat şi nimeni nu părea că o aude. Şi cu cât treceau mai multe veşnicii de basm, cu atât prinţesa plângea mai mult şi mai tare, cu lacrimi şiroaie, până într-o zi când lacrimile ei s-au transformat într-un râu care ameninţa cetatea Sohodonia.
În acel loc mai trăia o batrână, care stătea singură la marginea cetăţii, departe de civilizaţie. Şi pentru că era atât de bătrână, locuitorii din Sohodonia au hotărât să o lase acasă şi să nu o ia cu ei în călătoria spre soare.
Într-o zi bătrâna dadea cu mătura în ogradă când a observat că firişoare de lacrimi stau să inunde castelul prinţesei, aşa că s-a hotărât să plece să o ajute.
Când a ajuns la castel, mare i-a fost mirararea bătrânei, căci prinţesa era dispărută şi ceilalţi copii dormeau atât de adânc încat nu a putut să îi trezească nici cu o mie de veşnicii de cântece.
Atunci bătrânica şi-a amintit că în tinereţea ei a fost unul dintre detectivii cetăţii. Dar acum era bătrână … cum ar fi reuşit ea să o găseasca pe prinţesă în casa cea mare fără niciun ajutor? Cum întunericul încă nu se ridicase din cetate şi ochii bătrânei erau obosiţi de ani, s-a hotărât să îşi ascută mirosul şi să meargă după parfumul de flori care învăluia scările castelului. Aşa a găsit-o pe prinţesa noastră afundată într-o mare de perne şi plângea atât de tare încât nu a auzit că are vizitatori.
Văzând că prinţesa nu se opreşte din plâns, bătrânica a încercat să îi ofere jucării, dar prinţesa a refuzat. Apoi a încercat să îi gătească mâncarea preferată, dar prinţesa nu a vrut să guste. Atunci bătrânica s-a gândit să răscolească în cufarul cu fotografii şi să o înconjoare pe mica prinţesă cu amintirile ei cele mai dragi.
Când a deschis ochii şi şi-a sters lacrimile, prinţesa a văzut-o pe regina ei într-o fotografie. Era prima lor fotografie împreună, dar prinţesa nu îsi amintea momentul pentru că era atât de mică încât o puteai cuprinde în palme. Apoi a văzut o fotografie cu regele şi regina, care erau tare fericiţi împreună. Şi atunci prinţesa noastră s-a hotarat ca până în ziua în care regele şi regina se vor întoarce la cetate, cu soarele, să le scrie câte o scrisoare de dor.
Şi zilele au trecut şi prinţesa a scris atâtea scrisori încât a umplut un întreg cufăr cu ele. Dar pe măsură ce scria, întunericul începea să se risipească şi să se ivească zorii zilelor demult apuse. Încet, încet copiii din cetate s-au trezit şi ei, amorţiţi după un somn de veşnicii de veşnicii de basm.
Acum că soarele era din nou sus pe cer, într-o zi copiii au avut parte de o maaaaare supriza. Pe poarta cetăţii au intrat regele şi regina însoţiţi de toţi locuitorii mari ai ţinutului din Sohodonia. Şi acum, în zilele noastre, în aproprierea munţilor se aud cântece şi strigături de bucurie. Se spune că regele şi regina, alături de micuţa printesă, au dat o super petrecere de revedere, care încă durează. Aşa că dacă te vei concentra puţin, îi poţi auzi chiar şi tu.
Sursa foto: Ashton Mullins on Unsplash
